Maestrul Corneliu Tincu

Articolul - „Zborul colorat” al maestrului Corneliu Tincu s-a întrerupt

de Tiberiu COSOVAN – Monitorul de Suceava

„Zborul colorat” al artistului plastic Corneliu Tincu,„un exponent de marcă al etosului românesc în arta contemporană care s-a împământenit la Gura Humorului”, s-a întrerupt.

 La numai câteva luni după expoziţia retrospectivă organizată în contextul aniversar al împlinirii vârstei de 70 de ani (expoziţie etalată în saloanele Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului, cu prilejul cărei a fost inaugurat un salon dedicat exclusiv artistului care a donat comunităţii humorene un număr de 55 de lucrări) Corneliu Tincu a plecat dintre noi, răpus de o boală necruţătoare după o lungă şi grea suferinţă.

„Profesorul de frumuseţe”, aşa cum l-a numit criticul de artă Valentin Ciucă, artistul plastic cu origini ieşene care a înnobilat arealul cultural humorean şi spiritualitatea bucovineană, vreme de câteva decenii, cu aerul său de boem parizian, s-a retras poate ostenit de zborul său spre orizontul luminos şi auroral al lumii pe care o visa.

O lume spiritualizată şi generoasă, în total contratimp istoric cu contemporaneitatea noastră, o lume ideală lipsită de convenţii false, de complexe vindicative, de ipocrizie şi viclenie.

A obosit şi şi-a întrerupt „zborul colorat” (aşa cum scria, într-un text pe care l-a dedicat aniversării sale septuagenare, Nicolae Dărămuş), sau a uitat să soarbă din clondirul sigilat care conţinea “elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” (cum i-a recomandat primarul humorean Marius Ursaciuc, atunci când i-a oferit public un vas ceramic cu presupusa magică licoare).

„Avem prilejul să ne înveşnicim alături de Corneliu Tincu”

„A face pictură într-un oraş care se află doar la câţiva paşi de Voroneţ şi de Arbore este o cutezanţă”, spunea Valentin Ciucă vorbind despre profesorul şi artistul plastic care a fost „chemat prin voci tainice, lăuntrice” să se statornicească în Gura Humorului şi care, prin întreaga sa activitate (didactică şi creativă), a contribuit ca oraşul să se impună ca un spaţiu al metamorfozelor continue.

Mai rămăsese un gest de făcut din partea reprezentanţilor comunităţii humorene, cel de a-i acorda titlul de „Cetăţean de onoare” al urbei, gest care-ar fi avut valoarea recunoştinţei senine dacă avea loc în timpul vieţii artistului.

Căutător în alte dimensiuni, Corneliu Tincu (care nu s-a preocupat să-şi şlefuiască soclul de monument infailibil) s-a auto-claustrat în atelierul de lucru care a fost universul frământărilor sale creative.

La vernisajul expoziţiei retrospective organizată la împlinirea vârstei septuagenare, Valentin Ciucă ne spunea tuturor celor prezenţi că, participând la eveniment „avem prilejul să ne înveşnicim alături de Corneliu Tincu”.

O înveşnicire cu zborul său colorat, zbor care însă s-a întrerupt.

Articolul – “Un kamikaze al artei: profesorul Corneliu Tincu”

de Nicolae R. Dărămuş - Kamikaze

Un localnic deloc „local“

Rareori „viaţă de artist“ are acoperire dincolo de cotidianul presărat cu amintiri. M-a făcut să înţeleg asta Corneliu Tincu, pictorul şi dascălul, acum, la cei 70 de ani împliniţi. Ieșean „aclimatizat“ în Bucovina, zeci de ani a patrulat între şcolile din Gura Humorului şi atelierul devenit sală de clasă. Personaj local emblematic, dar deloc local prin viziune, creaţie şi atitudine. Cu eterna lui bască neagră trasă pe o ureche, mai către ceafă, şi cu figura sa de meridional mustăcios, îmi amintise, atunci când l-am întâlnit prima oară, în agitaţia unui decembrie ’89, de un Che Guevara cu mâinile goale. Nu peste multă vreme, aveam să îi desluşesc şi armele: penelul, culorile. Şi pânzele, mereu cu vânt de la pupa, călătorind spre colecţii particulare din lume, spre expoziţii sau în antologii de pictură românească.

Bucuriile lui

În urmă cu ani, pe când eu mai mult îl stingheream decât îl ajutam la făuritul unor rame „din ferăstrău“, i-am zărit pe chip fericirea, unica adevărată: cea marcată de generozitate. Uşa atelierului se dăduse la perete, energic, şi asupra lui au tăbărât, nedându-şi rând, vreo zece oameni. Bucuroşi, emoţionaţi, îmbujoraţi. Bărbaţi şi femei, purtând bagaje ca sosiţi de la drum lung. Au prins să îl îmbrăţişeze, acoperindu-se şi ei cu rumeguşul proaspăt, sărutându-l, strângându-i mâinile şi mulţumindu-i. Erau părinţi şi aflaseră „rezultatele“: copiii lor, toţi de la clasa de artă a profesorului Tincu, luaseră concursul de admitere la un liceu de artă. Privirea mi s-a tulburat trecător şi, rămânând doar noi doi, l-am auzit: „Vezi?… Astea-s bucuriile mele“.

Ca într-un roman patetic

De câţiva ani, profesorul Tincu s-a pensionat. „De azi, voi sta doar în atelier“, şi-a spus şi mi-a spus. Dar, ca în viaţă – nu ca într-un roman, căci ar fi prea patetic, neîntrunind astfel sufragiile criticii –, „boala secolului“ n-a ţinut cont de har, lovind artistul. Operaţiile, drumurile la spitale şi chimioterapia l-au împuţinat la trup pe profesorul Tincu, întărindu-i însă angajamentul: de doi ani, de când înfruntă boala, e doar în atelier. Şi penelul său aleargă neobosit, zi de zi, asupra şevaletului, ca purtat de mâna Celui-de-Sus. Uscat şi iute, Cornel – cum îmi permite să îi spun – e mai viu decât oricând, iar atunci când îl vizitez, în fermecătoarea neorânduială a atelierului, îmi vorbeşte numai despre culori, noi procedee, despre proiectul viitoarei lui expoziţii, despre pe unde i-au mai ajuns gâzele, cum îşi alintă el elevii. Niciodată despre boala şi lupta sa personală. Iar eu, învăţat cu bolnavii „mei“, cei mai mulţi dărâmaţi de primul junghi prin coaste, mă uit la el ca la un nemuritor.

Cioareci, opinci şi îngheţată

Până azi, în ciuda unor propuneri repetate venite de la public, în clădirea muzeului din Gura Humorului nu s-a găsit loc pentru o sală „Corneliu Tincu“. Culturnicii locali şi suceveni găsind, însă, loc pentru etnografie şi pentru un permanent kitsch de proporţii: „galeria“ de pictură a unui mărunt fabricant de îngheţată, român ce locuiește în Saint-Tropez, generoasă gazdă mediteraneană pentru neumblaţii responsabili bucovineni.

Un sec banc bucovinean. Sec de te seacă

Bancul e scurt şi sună cam aşa: în ultimele luni, culturnicii suceveni şi Primăria din Gura Humorului au acceptat – printr-un gentleman’s agreement, că aşa ceva ţine la fraieri şi la artiştii adevăraţi – înfiinţarea unei săli dedicate artistului şi tipărirea unui album de autor. Încrezător, artistul a donat zeci de lucrări muzeului local, panotând şi expoziţia ce îşi aşteaptă publicul pe 16 decembrie, la ora 17. Dar… surpriză: bani pentru albumul promis nu s-au mai găsit.

Făloasa şi mediatizata primărie humoreană a promis, totuşi, finanţarea tipăririi unui mărunt pliant. Bun şi acela, şi-a spus pictorul. Doar că în această perioadă este „Crăciun în Bucovina“, parada de cheltuieli barosane, cu „mocăniţa lu’ Flutur“, cu manele, ambasadori, cu Elena Udrea, porci tăiaţi şi alţi porci flămânzi. Așa că n-au mai fost bani nici pentru pliant.

 P.S.: Să-ţi fie ţărâna uşoară Domnule profesor, şi să ştiţi că nu voi uita niciodată emoţia trăită de mine atunci când mi-aţi luat două lucrări în vernisajul de absolvire a clasei de artă, una din ele chiar rămânând în clasă ca model pentru elevii ce vor urma. Vă mulţumesc că împreună cu profesorul Grigoraş m-aţi iniţiat în tainele unei nobile arte.